Aveam un frate... pe care nu l-am pierdut

Inca de cand eram la mama acasa, aveam alaturi de mine un prieten pe care mi l-am castigat de-a lungul timpului. La inceput era un om care nu atragea foarte mult atentia. Nimeni nu voia sa aiba nicio legatura cu el si nici nu voia sa il ajute.

Se spune ca necazul te apropie. Pe noi necazul chiar ne-a unit foarte mult. Se facea ca odata acest om a avut nevoie de cineva langa el pentru a trece cu bine de anumite etape ale vietii. In acele clipe s-a cerut ajutorul mai multor persoane pentru asta dar nimeni nu a vrut sa raspunda cerintei. Intr-un impuls am zis ca eu voi face tot ce imi sta in putinta pentru a-l ajuta. Zis si facut. Insa dupa ce totul a trecut cu bine, am zis sa ne mai intalnim si nu sa uitam totul ca si cum nu ar fi fost nimic. Si incet, incet, ca orice prietenie, totul a inceput sa se lege. Nimic nu faceam fara sa nu ne sunam. Nicio bucurie, nicio problema nu ne-o petreceam singuri ci unul langa celalalt asa cum puteam mai bine. Cine ne vedea ar fi spus ca suntem ca doi frati. Si daca noi nu ne dadeam seama de asta, chiar asa era.

Asta a durat insa pana intre noi a aparut o distanta fizica care a tulburat legatura noastra. Desi exista telefoane, desi exista acest internet, ceva intre noi lipsea: intalnirea fizica. Si cum ochii care nu se vad se cam incep a uita, fara sa ne dam seama intre noi a aparut o mica groapa, care cu timpul a ajuns prapastie. Trebuie sa recunosc faptul ca la un moment dat am realizat existenta acestei prapastii insa nu am putut sau nu am incercat sa fac ceva. Atunci cand am avut probleme mai mari, el a sarit de fiecare data cand a avut posibilitatea pentru a ma ajuta. Si astfel a incercat sa mai astupe din haul ce era intre noi. Lucru care l-a si reusit de altfel. Am avut pe umarul cui sa plang fara sa imi fie teama ca ma va judeca la un moment dat. Insa timpul trecea si eu nu faceam nimic pentru a-l ajuta la astuparea acestui gol imens dintre noi. Pana cand intr-o zi, mi s-a aratat ceea ce era de mult intre noi si nu prea vedeam. Mi-a spus ca un prieten adevarat e acela care te ajuta cand ai nevoie, dar un frate te ajuta inainte de a-i cere tu ajutorul. Iar eu pentru el am fost si voi ramane un frate. Pe moment acele vorbe au fost spuse si inregistrate. Si cand am ajuns acasa, am realizat ca intr-adevar in timpul cat eram acasa si chiar cand am ajuns aici la facultate, am avut un frate... pe care insa nu l-am pierdut. Un frate caruia nu i-am mai acordat atentia de care are nevoie. Dar cel mai mult ma bucura ca m-a asigurat de faptul ca voi ramane mereu un frate, iar asta pentru mine inseamna enorm de mult. Si conteaza ca atunci cand te bucuri sau atunci cand plangi sa ai pe cine sa chemi sa iti fie alaturi. Am ajuns sa realizez ca un frate nu trebuie neaparat sa fie un frate din aceeasi mama ci acel om care te ajuta si atunci cand nu ceri ajutorul. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat langa mine SIGURANTA de care de multe ori am nevoie. Stiu pe cine sa chem sa fie alaturi de mine. Atat la bine cat si la rau. Niciodata nu voi renunta la fratele meu.

Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.

C.I.